hangeonos <hangeo...@gmail.com>

GURĂ, CUVÂNT DACIC, NU ROMAN.
Minciuni grosolane în lingvistica românească.
GÚRĂ, guri, s.f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (şi inferioară)
a capului oamenilor şi animalelor, prin care alimentele sunt introduse
în organism; p. restr. buzele şi deschizătura dintre ele; buze. ♢ Loc.
adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ♢ Expr. A(-i) da
(cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia
mai putând respira (de emoţie sau de oboseală); b) foarte bolnav,
aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a
fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care
mănâncă lacom sau vorbeşte repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a
dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva
dintr-o mare primejdie. A ţipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în)
gură de şarpe = a ţipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca
în gură de şarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau
tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se
supune uşor (sau greu) la mişcările ce i se fac cu frâul. ♢ Compuse:
gură-cască (sau -căscată) = persoană care-şi pierde vremea în zadar
sau care dovedeşte neglijenţă, dezinteres condamnabil; persoană care
stă absentă, care nu înţelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect
congenital de conformaţie a feţei omului, constând dintr-o despicătură
la buza şi la gingia superioară şi în cerul-gurii, şi în comunicarea
cavităţii bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c)
unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee
ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1)
(Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-
violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦
Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se
hrăneşte. ♢ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca
(puţin). A i se face gura pungă = a avea o senzaţie de astringenţă din
cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură =
a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale
gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghiţitură. ♢
Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie
hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanţă. ♢
Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a
astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe
cineva în situaţia de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba
din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa
respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbeşte. A i se muia
(cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua
tonul şi conţinutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte
sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar
fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea
ţine un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi
mult şi fără sfială, depăşind uneori limitele bunei-cuviinţe. A fi cu
gura mare = a fi certăreţ. A avea o gură cât o şură = a vorbi mult şi
tare. A-şi păzi (sau ţine etc.) gura = a-şi impune tăcere; a fi
prudent în tot ce vorbeşte. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-
i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliţă, ca o moară
stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede şi fără
întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi
mult şi cu uşurinţă, a se pricepe să-şi pledeze cauza, să convingă. A
fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a
prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la)
gura cuiva = a (nu) ţine seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede
pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau
cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără
convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite,
dar nu se ţine de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face
nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit
pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau
a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.)
a (se) transmite de la om la om, din generaţie în generaţie. ♢ Compus:
gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ţine un secret. ♦ Ceea
ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ♢ Expr. Gura lumii =
vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană
care născoceşte) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a
satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după
gura cuiva = a acţiona (în mod greşit) după sfatul cuiva. A se pune
(sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru
a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ♢
Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniştit,
potolit. Cât îl ţine (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare,
din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu
avea putinţa sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva).
♦ Gălăgie, ţipăt, ceartă. ♢ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu
gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ♢
Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦
(Personificat) Cel care vorbeşte; vorbitor. ♢ Expr. Gurile rele =
bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II.
Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se
introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabileşte o
comunicaţie etc. Gura vasului. Gura cămăşii. Gură de canal. Gura
fluviului. ♢ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de
pe piept şi din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă
= instalaţie care serveşte pentru a lua apă dintr-o reţea de
distribuţie. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un
furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc
= nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat
compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică,
de formă şi dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice
să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ♢ Expr. A lega gura
pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe
ţesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A
se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a
expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.
http://en.wiktionary.org/wiki/gula
Gură este un cuvânt folosit numai de români.
Sursahttp://en.wiktionary.org/wiki/gur%C4%83
Dacă  ar fi de origine romană, el ar  mai exista şi în alte limbi
romanice, dar  numai românii, cu strămoşii geto-daci au acest  cuvânt.
Gură este format din două morfeme stem româneşti, GUR şi Ă.
Ă=E (este).
G*R = „orificiu”= GAUR-ă, GUR-ă.
GÁURĂ, găuri, s.f. Scobitură, adâncitură, spărtură ivită de la sine
sau anume făcută într-un corp, într-un material, în pământ etc.;
cavitate, bortă. ♢ Gaura cheii = orificiu prin care se bagă cheia în
broască. ♢ Expr. Gaură de şarpe = loc ferit care serveşte cuiva ca
ascunzătoare. (Pop.) Doar nu s-o face gaură-n cer = nu va fi o pagubă
prea mare. (Astron.) Gaură neagră = relicvă de dimensiuni reduse a
unei stele masive, formată prin prăbuşire gravitaţională,
caracterizată prin densitate foarte mare şi forţă de atracţie uriaşă
şi absorbantă. [Pr.: ga-u-] – Lat. *gavula (< cavus).
 http://en.wiktionary.org/w/index.php?title=Special%3ASearch&search=ga...
http://en.wiktionary.org/wiki/cavus
Cavus este o cavitate, o cavernă, o PEŞTERĂ.
PÉŞTERĂ, peşteri, s.f. Cavitate, scobitură naturală subterană adâncă
şi mare, formată prin dizolvarea unor roci solubile de către apele de
infiltraţie; grotă, cavernă. ♦ P. ext. Vizuină, bârlog. – Din sl.
peštera.
Cum să fie cuvânt slav când este format din două morfeme stem
româneşti, PEŞ şi TERRA.
Morfemul stem P*S = “umflătură”= PEŞ-te, PĂS-taie, POS-magi.
Aglutinarea celor două morfeme duce la metafora “ umflătură în tera”=
PEŞ-TERA.
Gură devine morfem stem românesc,  în cuvântul LIN-GURĂ.
GUR*= „orificiu bucal” = GURĂ, GURA-liv.
GURALÍV, -Ă, guralivi, -e, adj., s.m. şi f. (Om) care vorbeşte mult,
întruna; limbut, vorbăreţ. [Var.: (reg.) guralíu, -íe adj.] – Din bg.
govorliv (după gură).
LÍNGURĂ, linguri, s.f. I. 1. Obiect de metal sau de lemn pentru uzul
casnic, alcătuit dintr-o parte ovală scobită şi dintr-o coadă. ♢ Expr.
(Fam.) A atârna (sau a pune, a lega cuiva) lingurile de gât (sau în,
de brâu) = a lăsa pe cineva nemâncat fiindcă a venit târziu la masă. A
(-şi) mânca banii (sau averea) cu lingura, se spune despre un om
(bogat) care cheltuieşte prea mult, care risipeşte. 2. Conţinutul unei
linguri (I 1). 3. (Reg.; în sintagma) Lingura pieptului = furca
pieptului. 4. Compus: lingura-zânelor = ciupercă lemnoasă, brună-
roşcată, ce creşte pe trunchiul şi pe rădăcinile arborilor; linguriţă,
linguriţa-zânei (Ganoderma lucidum). II. Nume dat unor unelte sau unor
părţi de instrumente sau de maşini asemănătoare cu o lingură (I 1). 1.
Tub cilindric închis la capătul de jos cu unul sau cu două ventile,
folosit la extracţia ţiţeiului, la curăţarea găurii de sondă sau la
cimentat. 2. Unealtă de rotărie sau de dogărie, folosită la găurirea
butucului roţii sau la efectuarea vranelor butoaielor. 3. Nălucă
metalică folosită la pescuit. – Lat. Lingula.
http://en.wikipedia.org/wiki/Lingula
http://en.wiktionary.org/w/index.php?title=Special%3ASearch&search=li...
Cea mai simplă observaţie constată că lingura nu se introduce în
gâtlej, ci în gură.
Ca şi în alte lexeme indo-europene, flexiunile gramaticale se aplică
la ultimul morfem stem, adică la GURĂ, care devine guriţă sau guroi,
în lin-GUROI.
Morfemul stem L*N = „LEN-t”, căti-LIN, a LÂN-cezi, LEN-e.
AGLUTINAREA celor două morfeme stem conduce la metafora românescă, LIN-
GURA este „ceva care se duce lin la gură”, pentru a nu vărsa
conţinutul.
 Cuvântul "cătilin" nu a fost găsit. Nu există niciun cuvânt similar,
în dex online, dar există, în graiul ardelenilor, cu sensul de
încetişor, lent.
LÂNCEZÍ, lâncezesc, vb. IV. Intranz. (Despre oameni) A se afla într-o
stare de slăbiciune sau de moleşeală; a nu avea chef de nimic. ♦ Fig.
(Despre activităţi) A stagna. – Din lânced.
LẤNCED, -Ă, lâncezi, -de, adj. 1. (Înv.) Slăbit de boală, sleit de
puteri. 2. Lipsit de vigoare sau de energie; moale. – Lat. Languidus.
LÂNCEZEÁLĂ s.f. Stare de moleşeală trupească şi sufletească;
toropeală, lâncezire. ♦ Fig. Lipsă de activitate; stagnare. – Lâncezi
+ suf. -eală.
LÉNE s.f. Faptul de a se complăcea în inactivitate; înclinaţia celui
căruia nu-i place, care nu doreşte, nu vrea să muncească, căruia îi
place să stea fără să muncească; trândăvie; lâncezeală. – Din sl.
Lĕni.
Un cuvânt care conţine morfemul stem L*N, pare să-şi dezvăluie mai
curând o origine autohtonă de cât cea afişată, în cazul lexemului
MĂSLINĂ.
MĂSLÍNĂ, măsline, s.f. Fructul măslinului, comestibil, de culoare
brună-verzuie, foarte bogat în ulei; olivă. – Din sl. maslina.
Maslinele sunt  fructe mediteraneene şi nu pare logic să aibă un nume
slav, de vreme ce originea lor este de sub cercul polar.
Morfemul stem românesc M*S = “MIŞ-care”, a MES-teca; MĂS-ele, a a-MES-
teca.
Aglutinarea celor trei morfeme stem, româneşti, conduce la metafora
MĂS-LIN-Ă “E ceva de MES-tecat LIN”, că rămâi fără măsele, în caz
contrar.
 A MIŞCA.– Et. nec.
MESTECÁ1, méstec, vb. I. Tranz. A sfărâma un aliment cu dinţii şi a-l
amesteca în gură (pentru a-l înghiţi). ♦ . – Lat. masticare = A
învârti ceva (cu limba) în gură. ♦ Fig. A pune la cale; a plănui.
 MĂSEÁ, măsele, s.f. 1. Fiecare dintre dinţii mari (terminaţi cu o
suprafaţă plată) fixaţi în partea posterioară a maxilarelor, după
canini, la om şi la unele animale, servind la zdrobirea şi la
măcinarea alimentelor; molar1. ♢ Măsea de minte = fiecare dintre cele
patru măsele care apar la sfârşitul adolescenţei. ♢ Expr. (Oltean) cu
douăzeci şi patru (sau cu gura plină) de măsele = (om) voinic şi
isteţ, descurcăreţ, abil. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele) (în
gură) = a fi nerăbdător, a avea mare nevoie de ceva. A trage (sau a o
lua) la măsea = a bea mult, a fi beţiv. N-ajunge nici pe o măsea = e
foarte puţin, e insuficient. A nu avea ce pune (sau a nu ajunge)
(nici) pe o măsea sau nici cât (să) pui pe o măsea = a avea foate
puţin (de mâncare). A lepăda, a arunca etc. (pe cineva sau ceva) ca pe
o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau ceva) fără părere de
rău. 2. Compus: (Bot.) măseaua-ciutei = mică plantă erbacee din
familia liliaceelor, cu flori roşii, cu frunze pătate roşu-brun
(Erythronium dens canis). 3. .) – Lat. maxilla = Nume dat mai multor
obiecte sau părţi de obiecte asemănătoare, ca formă sau ca funcţie, cu
măseaua (1) (la roata morii, la grindeiul de la piuă, la grapă, leucă,
tălpile saniei, bocanci etc.).
A AMESTECÁ, améstec, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) face un amestec
(1). ♦ Tranz. A provoca dezordine, a încurca diverse lucruri între
ele. 2. Refl. (Despre grupuri de fiinţe deosebite) A pătrunde unele
printre altele; a se pierde, a dispărea în...; p. ext. a se amesteca.
3. Refl. A interveni, a se băga, a se vârî (nechemat) într-o acţiune,
într-o discuţie etc. – Lat. *ammixticare.
http://en.wiktionary.org/w/index.php?title=Special%3ASearch&search=am...