GURĂ, CUVÂNT DACIC, NU ROMAN. Minciuni grosolane în lingvistica românească. GÚRĂ, guri, s.f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (şi inferioară) a capului oamenilor şi animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele şi deschizătura dintre ele; buze. ♢ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ♢ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoţie sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbeşte repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A ţipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de şarpe = a ţipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de şarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune uşor (sau greu) la mişcările ce i se fac cu frâul. ♢ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-şi pierde vremea în zadar sau care dovedeşte neglijenţă, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înţelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformaţie a feţei omului, constând dintr-o despicătură la buza şi la gingia superioară şi în cerul-gurii, şi în comunicarea cavităţii bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete- violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrăneşte. ♢ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puţin). A i se face gura pungă = a avea o senzaţie de astringenţă din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghiţitură. ♢ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanţă. ♢ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situaţia de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbeşte. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul şi conţinutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ţine un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult şi fără sfială, depăşind uneori limitele bunei-cuviinţe. A fi cu gura mare = a fi certăreţ. A avea o gură cât o şură = a vorbi mult şi tare. A-şi păzi (sau ţine etc.) gura = a-şi impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbeşte. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a- i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliţă, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede şi fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult şi cu uşurinţă, a se pricepe să-şi pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ţine seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ţine de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generaţie în generaţie. ♢ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ţine un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ♢ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născoceşte) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acţiona (în mod greşit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ♢ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniştit, potolit. Cât îl ţine (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putinţa sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, ţipăt, ceartă. ♢ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ♢ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbeşte; vorbitor. ♢ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabileşte o comunicaţie etc. Gura vasului. Gura cămăşii. Gură de canal. Gura fluviului. ♢ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept şi din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalaţie care serveşte pentru a lua apă dintr-o reţea de distribuţie. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă şi dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ♢ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe ţesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”. http://en.wiktionary.org/wiki/gula Gură este un cuvânt folosit numai de români. Sursahttp://en.wiktionary.org/wiki/gur%C4%83 Dacă ar fi de origine romană, el ar mai exista şi în alte limbi romanice, dar numai românii, cu strămoşii geto-daci au acest cuvânt. Gură este format din două morfeme stem româneşti, GUR şi Ă. Ă=E (este). G*R = „orificiu”= GAUR-ă, GUR-ă. GÁURĂ, găuri, s.f. Scobitură, adâncitură, spărtură ivită de la sine sau anume făcută într-un corp, într-un material, în pământ etc.; cavitate, bortă. ♢ Gaura cheii = orificiu prin care se bagă cheia în broască. ♢ Expr. Gaură de şarpe = loc ferit care serveşte cuiva ca ascunzătoare. (Pop.) Doar nu s-o face gaură-n cer = nu va fi o pagubă prea mare. (Astron.) Gaură neagră = relicvă de dimensiuni reduse a unei stele masive, formată prin prăbuşire gravitaţională, caracterizată prin densitate foarte mare şi forţă de atracţie uriaşă şi absorbantă. [Pr.: ga-u-] – Lat. *gavula (< cavus). http://en.wiktionary.org/w/index.php?title=Special%3ASearch&search=ga... http://en.wiktionary.org/wiki/cavus Cavus este o cavitate, o cavernă, o PEŞTERĂ. PÉŞTERĂ, peşteri, s.f. Cavitate, scobitură naturală subterană adâncă şi mare, formată prin dizolvarea unor roci solubile de către apele de infiltraţie; grotă, cavernă. ♦ P. ext. Vizuină, bârlog. – Din sl. peštera. Cum să fie cuvânt slav când este format din două morfeme stem româneşti, PEŞ şi TERRA. Morfemul stem P*S = “umflătură”= PEŞ-te, PĂS-taie, POS-magi. Aglutinarea celor două morfeme duce la metafora “ umflătură în tera”= PEŞ-TERA. Gură devine morfem stem românesc, în cuvântul LIN-GURĂ. GUR*= „orificiu bucal” = GURĂ, GURA-liv. GURALÍV, -Ă, guralivi, -e, adj., s.m. şi f. (Om) care vorbeşte mult, întruna; limbut, vorbăreţ. [Var.: (reg.) guralíu, -íe adj.] – Din bg. govorliv (după gură). LÍNGURĂ, linguri, s.f. I. 1. Obiect de metal sau de lemn pentru uzul casnic, alcătuit dintr-o parte ovală scobită şi dintr-o coadă. ♢ Expr. (Fam.) A atârna (sau a pune, a lega cuiva) lingurile de gât (sau în, de brâu) = a lăsa pe cineva nemâncat fiindcă a venit târziu la masă. A (-şi) mânca banii (sau averea) cu lingura, se spune despre un om (bogat) care cheltuieşte prea mult, care risipeşte. 2. Conţinutul unei linguri (I 1). 3. (Reg.; în sintagma) Lingura pieptului = furca pieptului. 4. Compus: lingura-zânelor = ciupercă lemnoasă, brună- roşcată, ce creşte pe trunchiul şi pe rădăcinile arborilor; linguriţă, linguriţa-zânei (Ganoderma lucidum). II. Nume dat unor unelte sau unor părţi de instrumente sau de maşini asemănătoare cu o lingură (I 1). 1. Tub cilindric închis la capătul de jos cu unul sau cu două ventile, folosit la extracţia ţiţeiului, la curăţarea găurii de sondă sau la cimentat. 2. Unealtă de rotărie sau de dogărie, folosită la găurirea butucului roţii sau la efectuarea vranelor butoaielor. 3. Nălucă metalică folosită la pescuit. – Lat. Lingula. http://en.wikipedia.org/wiki/Lingula http://en.wiktionary.org/w/index.php?title=Special%3ASearch&search=li... Cea mai simplă observaţie constată că lingura nu se introduce în gâtlej, ci în gură. Ca şi în alte lexeme indo-europene, flexiunile gramaticale se aplică la ultimul morfem stem, adică la GURĂ, care devine guriţă sau guroi, în lin-GUROI. Morfemul stem L*N = „LEN-t”, căti-LIN, a LÂN-cezi, LEN-e. AGLUTINAREA celor două morfeme stem conduce la metafora românescă, LIN- GURA este „ceva care se duce lin la gură”, pentru a nu vărsa conţinutul. Cuvântul "cătilin" nu a fost găsit. Nu există niciun cuvânt similar, în dex online, dar există, în graiul ardelenilor, cu sensul de încetişor, lent. LÂNCEZÍ, lâncezesc, vb. IV. Intranz. (Despre oameni) A se afla într-o stare de slăbiciune sau de moleşeală; a nu avea chef de nimic. ♦ Fig. (Despre activităţi) A stagna. – Din lânced. LẤNCED, -Ă, lâncezi, -de, adj. 1. (Înv.) Slăbit de boală, sleit de puteri. 2. Lipsit de vigoare sau de energie; moale. – Lat. Languidus. LÂNCEZEÁLĂ s.f. Stare de moleşeală trupească şi sufletească; toropeală, lâncezire. ♦ Fig. Lipsă de activitate; stagnare. – Lâncezi + suf. -eală. LÉNE s.f. Faptul de a se complăcea în inactivitate; înclinaţia celui căruia nu-i place, care nu doreşte, nu vrea să muncească, căruia îi place să stea fără să muncească; trândăvie; lâncezeală. – Din sl. Lĕni. Un cuvânt care conţine morfemul stem L*N, pare să-şi dezvăluie mai curând o origine autohtonă de cât cea afişată, în cazul lexemului MĂSLINĂ. MĂSLÍNĂ, măsline, s.f. Fructul măslinului, comestibil, de culoare brună-verzuie, foarte bogat în ulei; olivă. – Din sl. maslina. Maslinele sunt fructe mediteraneene şi nu pare logic să aibă un nume slav, de vreme ce originea lor este de sub cercul polar. Morfemul stem românesc M*S = “MIŞ-care”, a MES-teca; MĂS-ele, a a-MES- teca. Aglutinarea celor trei morfeme stem, româneşti, conduce la metafora MĂS-LIN-Ă “E ceva de MES-tecat LIN”, că rămâi fără măsele, în caz contrar. A MIŞCA.– Et. nec. MESTECÁ1, méstec, vb. I. Tranz. A sfărâma un aliment cu dinţii şi a-l amesteca în gură (pentru a-l înghiţi). ♦ . – Lat. masticare = A învârti ceva (cu limba) în gură. ♦ Fig. A pune la cale; a plănui. MĂSEÁ, măsele, s.f. 1. Fiecare dintre dinţii mari (terminaţi cu o suprafaţă plată) fixaţi în partea posterioară a maxilarelor, după canini, la om şi la unele animale, servind la zdrobirea şi la măcinarea alimentelor; molar1. ♢ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele care apar la sfârşitul adolescenţei. ♢ Expr. (Oltean) cu douăzeci şi patru (sau cu gura plină) de măsele = (om) voinic şi isteţ, descurcăreţ, abil. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele) (în gură) = a fi nerăbdător, a avea mare nevoie de ceva. A trage (sau a o lua) la măsea = a bea mult, a fi beţiv. N-ajunge nici pe o măsea = e foarte puţin, e insuficient. A nu avea ce pune (sau a nu ajunge) (nici) pe o măsea sau nici cât (să) pui pe o măsea = a avea foate puţin (de mâncare). A lepăda, a arunca etc. (pe cineva sau ceva) ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau ceva) fără părere de rău. 2. Compus: (Bot.) măseaua-ciutei = mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori roşii, cu frunze pătate roşu-brun (Erythronium dens canis). 3. .) – Lat. maxilla = Nume dat mai multor obiecte sau părţi de obiecte asemănătoare, ca formă sau ca funcţie, cu măseaua (1) (la roata morii, la grindeiul de la piuă, la grapă, leucă, tălpile saniei, bocanci etc.). A AMESTECÁ, améstec, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) face un amestec (1). ♦ Tranz. A provoca dezordine, a încurca diverse lucruri între ele. 2. Refl. (Despre grupuri de fiinţe deosebite) A pătrunde unele printre altele; a se pierde, a dispărea în...; p. ext. a se amesteca. 3. Refl. A interveni, a se băga, a se vârî (nechemat) într-o acţiune, într-o discuţie etc. – Lat. *ammixticare. http://en.wiktionary.org/w/index.php?title=Special%3ASearch&search=am...
|
